Mi-a placut filmul, si spun asta scotand din ecuatia tensiunea ce iti zdrobeste inima putin cate putin si scarba ce se naste cand vezi ce se intampla in film. Per total e un film foarte bine facut din punct de vedere tehnic, actoriceste si directoriceste. E un candidat bun pentru Oscarul de la anul, unde din nou o sa fim ignorati desi filmul asta striga "Premii, premii" in stanga si in dreapta in Occident...noi insa nu reusim sa traversam Atlanticul cu filmele noastre, aici e buba. Insa poate asta conteaza mai putin decat as vrea eu sa cred...
Conteaza ca suntem luati in serios la capitolul asta oriunde in Europa. Si nu numai cu filmul asta. Asa, revenind la subiect. Pozitia copilului este un film, ca multe altele romanesti, care iti induce o stare inconfortabila dorita de regizori si scenaristi si producatori. E dorita pentru ca aceasta stare, desi nu aduce mult public, e acea stare care aduce premii. Criticii, juriul, sunt in extaz de fiecare data cand pe ecran se intampla ceva socant sau observa un studiu de caz atat de neobisnuit, tabu. Parintii din lumea intreaga isi controleaza copii...dar asta pana la o varsta. Acum insa exista o generatie care refuza sa iasa de sub indrumarea parintilor...sau o generatie care refuza sa ii elibereze pe copiii lor. Pentru ca asa e filmul asta...nu stii cu adevarat cu cine sa tii si daca trebuie sa tii cu cineva. Mama avea dreptate in logica ei...si copilul avea dreptatea lui in logica lui. Da, unui om de 35 de ani i se spune copil de foarte multe ori in filmul asta. E putin deranjant pentru ca exista genul asta de oameni...
Oricum, vedem o mama exagerat de protectoare, care il vede pe singurul ei baiat ca o fiinta delicata ce l-a inscris la patinaj artistic si schi cand era mic si pentru ea inca e acel baiat, pentru ca asa e pentru orice parinte (din cate am auzit). Intotdeauna o sa fii copilul lu' mama si lu' tata. Copilul face si el niste greseli...nu isi respecta mama, probabil pentru ca a observat, cam tarziu, ca a fost cocolosit toata viata lui si inca se mai intampla asta. Desi uraste asta, o accepta nefacand nimic in aceasta privinta. Parintii, mama in special, se baga in viata lui cand are un accident aproape imediat si de scos din rahat tot ea il scoate pentru ca el e putin incapabil...desi urla mare si tare ca trebuie lasat in pace ca sa se descurce.
Iese in evidenta un lucru la filmul asta. Personajele nu sunt alb si negru, bune sau rele. Sunt personaje complexe cu bunul si raul fiecaruia. Fiecare are momente cand iti vine sa iti faci cruce la cum se comporta si cateodata iti vine sa plangi la cat de buni sunt in alt moment.
Aceasta discrepanta, aceasta variatie si pleiada de emotii ce le are si traieste fiecare personaj te fac sa realizezi ca vezi un film care a fost atent construit si care a pus mai mult accentul pe adevarata natura a omului. Te gandesti, ce s-ar intampla in viata ta daca ai pati tu ce a patit omul asta. Vrei sa imi spui tu mie ca daca esti un om care are cunostinte, nu o sa le folosesti? Culmea e ca ce s-a intamplat in final arata cat de inutila a fost lupta mamei...cat de supra-protectoare a fost, cat de penibila chiar in unele momente. La fel se poate spune si despre copil...cat de imatur a fost de la inceput, cat de inconstient, fricos si salbatic. In final avem un caz care te face sa realizezi ca viata e asa cum o stii...gri.
9/10
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu