Si doar stii ca asa e viata...si stii ca nu ar trebui sa te intristezi pentru ca e ceva normal, ceva ce face parte din viata noastra. E singurul lucru care ne aduce inapoi la egalitate...e singurul lucru comun in cele din urma. E trist...au fost vreo 2 ore si (pentru ca nu am vazut filmul intr-o repriza neintrerupta) destul de triste. A fost si din cauza filmului dar si din cauza unui articol pe care l-am citit intr-o pauza de vizionare...cititi-l daca sunteti tineri si parintii vostrii traiesc in Romania...
Filmul a fost ceva ce am trait cu totii. Eu stiu ca am trait asta cu strabunicii mei, deocamdata...eram mic si nu mai tin minte multe. Tot ce stiu e ca strabunica a murit subit, fara dureri, fara chin...strabunelu aproape ajunsese la 100 de ani, avea 98. El a fost identic cu batrana indragostita din film...insa perioada lui a fost mult mai lunga unde a fost mai greu sau mai usor de intretinut. E trist sa ajungi asta...si eu as vrea sa am acelasi deznodamant ca doamna daca ajung in papucii ei. Chiar persoana iubita ar trebui sa inteleaga asta...dar e gri treaba.
Regizorul il stim, Michael Haneke...cel care ne-a uimit cu Das weisse Band si a revenit in atentia cinefililor. I-a pus pe acesti doi batraniori intr-un apartament si le vedem o parte importanta din viata. Nu a fost tragic, a fost trist. Trist de la un capat la altul. Cei doi actori, Jean-Louis Trintignant si Emmanuelle Riva, au jucat impecabil si nu am ce sa le reprosez. Sper doar sa primeasca fiecare o nominalizare la Oscar pentru ca si asa Europa e din ce in ce mai prezenta dar sa nu castige...sa ii lase pe cei tineri care au toata cariera in fata sa primeasca aceste premii chiar daca nu le merita in totalitate. Oricum, faptul ca e nominalizat e recunoastere suficienta.
9/10
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu