Un suflet chinuit de o boala mostenita de la tatal sau...ca tata, ca fiu. Un update la un film de genul asta nu ar face nimic mai mult decat ceva reclama la camerele ce o sa fie folosite...la cat de multe are asupra lui si la cat de variate o sa fie. O versiunea a unui update s-a regasit si in American Beauty, ce a fost doar o poveste secundara. De fapt, gandindu-ma, un remake la un astfel de subiect nu ar mai trezi interes din partea spectatorului in nici un fel...
Asa, aici ni se arata un tip care sufera de voyerism, de fapt nu sufera, e un maniac ce sufera pentru ca trebuie si sa ucida in acelasi timp. Captureaza cu ochiul sau mecanic fiecare aspect al vietii...e suficient sa credem ca daca prinde moartea si viata de zi cu zi, captureaza intr-un fel si nasterea. Nu pleaca nicaieri fara camera lui, si atunci cand o lasa in urma (ceea ce se intampla o singura data) e ca si cum si-a lasat povara, psihoza, boala acasa. E condus de camera, e condus de gandul ce i-a fost implantat in copilarie a ce poate sa faca o camera de filmat...cum captureaza pe langa imagini si emotii si le trimite mai departe spectatorului printr-o empatie naturala. Nu inteleg cum ajunge crima in ecuatie dar nu pot sa ma gandesc decat ca orice trauma dusa la extrem naste monstrii...si unul din ei e si in personajul asta aparent inocent jucat de Karlheinz Bohm.
E un film bun, cam tarait totusi pe alocuri si mi-a pierdut atentia de cateva ori...de asta l-am vazut in vreo 3 ore in loc de 1:41, cat dureaza. Il recomand totusi pentru ca are cateva faze memorabile si cateva faze ce pot fi folosite (si au fost) ca referinte...
8/10
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu